Download Damian Stanoiu-Cum Petrec Calugarii 0.3 07 PDF

TitleDamian Stanoiu-Cum Petrec Calugarii 0.3 07
File Size520.4 KB
Total Pages126
Table of Contents
                            Damian Stănoiu
Cum petrec călugării
                        
Document Text Contents
Page 2

— Da' de ce, Niculăiţă?
— Păi de, cinstite părinte… dacă părintele ecleziarh îşi bate joc de mine!
Ştiind pe îngrijitorul bisericii om bun de comedii, stareţul pricepu ajumaidecât care e
pricina şi zâmbi-a râde.
— Ce fel îşi bate joc, Niculăiţă?
— Uite… chiar astăzi mă făcu să mănânc mustrare şi urecheală de la părintele Macarie,
duhovnicul. Că fiind ziua sfântului Mereurie, părintele ecleziarh îmi dete poruncă de dimineaţă să
aprinz un sfeşnic la sfânt. Şi cum sfântul Mereurie e zugrăvit chiar în dreptul stranii părintelui
Macarie, eu îl ascultai şi pusei sfeşnicul în strană, că în altă parte n-aveam cum. Cân-d vine la
biserică părintele duhovnic şi vrea să se aşeze în strană, cam fără vedere cum este el, dete peste
sfeşnic şi era cât p-aei să-şi spargă capul…
— Cine e măgarul ăla care a pus sfeşnicul în strană la mine? întrebă el necăjit.
— Eu, cinstite părinte, că mi-a poruncit părintele ecleziarh…”
Şi m-a certat, cinstite părinte, şi m-a luat de urechi în faţa soborului. Dacă i-am spus
părintelui ecleziarh, tot pe mine m-a găsit vinovat că, auzi, că trebuia să pui sfeşnicul deasupra
strănii! De, acuma judecaţi sfinţia-voastră dacă se putea una ca asta şi dacă nu e curată bătaie de
joc!
— A glumit cu tine, Niculăiţă…
— O fi glumit, cinstite părinte, nu zic că nu, dar o pat eu de pe urma glumelor sfinţiei-
sale?
Că nu e acuma pentru iântâiaşi dată! Dacă vi le-aş spune pe toate, v-aţi mira cum de am
avut răbdare să sufăr atâta…
Stareţul şi cu musafirii lui aveau chef de râs şi îndemnară pe fratele Niculae să spună tot.
Acesta atâta aştepta: să i se dea prilej ca să-şi descarce sufletul.
— Păi să vedeţi… Când m-a pus întâi şi întâi să toc, m-a învăţat să ţiu tot timpul gura
căscată… ca să răsune toaca. Eu, de, ca un copil prost ce eram, l-am ascultat, cr-ezând că aşa e, şi
tocam cu gura deschisă de mă dureau încheieturile fălcilor când lăsam ciocanele din mină. Numai
când am băgat de seamă că râd părinţii de mine, am văzut că e bătaie de joc şi n-am mai tocat cu
gura căscată. Tot atunci, la început, m-a învăţat să nu iau mâncare de la cazan până ri-oi săruta
mai întâi în na bucătarului… Şi, sfinţia-voastră, aţi văzut doar mâinile părintelui Stelian. Eu l-am
ascultat; clar bietul părinte Stelian nu s-a lăsat deloc, zicea că nu e vrednic de atâta cinste. Şi câte
altele. Dar acum, ce mă necăjeşte mai rău, de vreo două săptămâni încoace, e o jigodie de purcel
pe care l-a adus un creştin, pentru vreo pomenire, cred. E un neam d-ăia costelivii, dă parcă
mănâncă numai în zi de post, că nu prinde seu pe el deloc. Stă cocârjat ca un arici şi mi se pare
că-l cam doare la inimă… Şi nici părintele ecleziarh nu se îndură să-l ţie pe mâncare mai bună, ca
să. Mai prinză şi el niţică vlagă. Din ştir şi din ştevie nu-l mai scoate.
Dacă-i zic să-i mai dăm niscai tărâţe, sfinţia-sa se răsteşte la mine: „Taci, mă, puciosule,
nu mă învăţa tu ce să fac! Bietul purcel e bolnav de oftică, că acolo în sat, de unde mi l-a adus, o
fi aerul stricat…” Şi mă pune, cinstite părinte, să plimb jigodia prin curtea mânăstirii, chipurile ca
să ia aer de brad… Da, acuma spuneţi sfinţiavoastră dacă nici asta nu mai e bătaie de joc!
Şi bietul Niculae sta gata să se pornească pe plâns, în yreme ce casierul şi cu economul se
strâmbau de râs.
Stareţul u-îse şi el, apoi privi pe frate cu milă şi-i vorbi astfel:
— Ai dreptate să iei glumele ecleziarhului drept băitaie de joc, Niculăiţă, fiindcă eşti prea
nou în mânăstire ca să înţelegi unele lucruri din viaţa călugărească. Şi (am să ţi le spui eu, ca altă
dată să nu te mai amărăşti, chiar şi atunci când ar trebui să râzi puţintel. Ia stai niţel pe scaun.
Uite, măi moşule, nu ştiu cum se face că fără un pic de veselie nu putem trăi nici noi, călugării.

Page 63

26 ale curentei, cu smerită metanie răspundem cum că adevărate sunt cele scrise acolo.
Greşit-am înaintea lui Dumnezeu şi a preasfinţiei-voastre i Şi păcatul ar fi şi mai mare dacă am
încerca să ascundem ceea ce vădit se arată şi să micşorăm ceea ce nu se poate micşora. Dar
oameni suntem.
Şi mila Celui-de-sus e mare, iar bunătatea preasfinţiei-voastre ne va îngădui să arătăm
cum că abaterea pe care am săvârşit-o, de la slova sfintelor, canoane, nu se datoreşte nici lăcomiei
de câştig prihănit şi nici lipsei de cinstire pentru aşezările Sfinţilor părinţi, ci mai mult sărăciei şi
apoi neştiinţei. Că sărăcia te îndeamnă să faci lucruri de care mai apoi să te miri singur că te-a
dus nuntea să le pui la cale, iar neştiinţa este pricina a multor căderi.
Drept e că sărăcia şi călugăria se cade să vieţuiască pururea nedespărţite şi în nestricată
înţelegere, dupre cum au orânduit începătorii de obşte ţ dar, iertată să-mi fie îndrăzneala, acest
lucru era mai cu putinţă prin pustiurile Tebaidei, ale Siriei şi ale Mesopotamiei. Prin locurile
acestea, însă, se cere ca monahul să aibă şi haină şi hrană; iar chiliile, nefiind făcute prin scorburi
şi prin peşteri, se cere să mai fie drese, măcar din când în când, şi date cu var, măcar când şi când.
Şi cum statul, care ne-a jefuit averile dăruite de către fericiţii şi pururea pomeniţii ctitori şi alţi
evlavioşi creştini, nit vrea să-şi mai plece urechea la necazurile şi la nevoile sfintelor mânăstiri, e
de datoria celor ce după vremi le otcârmuiesc să-şi bată capul şi să scornească venituri de unde se
poate şi de unde nu se prea poate. Că socotesc eu, în'prostia mea, cum că mai păcat e să laşi să
piară un sfânt locaş decât să calci un canon. Mai ales că atunci când ai făcut lucruri potrivnice lui
nici n-ai ştiut măcar că se găseşte pe undeva, prin scripturi.
Că noi, preasfinţite stăpâne, suntem oameni neînvăţaţi. Ne batem capul mai vârtos cu
posturile şi cu sărăcia, şi ne conducem mai mult după rânduiala pe care am pomenit-o şi după
cum socotim că se potriveşte mai bine Veacului acestuia, decât după ceea ce stă scris prin sfintele
şi dumnezeieştile cărţi.
Drept e ca atunci când ne-a pus Satana la cale să facem vânzare de băuturi beţive, în
cuprinsul acestei mânăstiri, ne-a cam tăiat pe noi capul că pentru aşa ispravă n-o să găsim
îndreptăţire – nici în scripturi şi nici la preasfinţia-voastră. Şi cum că certare şi osândă ne aşteaptă
– şi de la Dumnezeu şi de la arhiereul nostru. Dar ce ne-am socotit: Cel-de-sus e milostivs şi
preasfinţitul e înţelept, iar fapta noastră îşi are tâlcul ei blagoslovit. Lucru drăcesc şi neîngăduit
de canoane este să se vânză băuturi beţive la chelăria zmei mânăstiri, dupre cum bine glăsuieşte
ordinul preasfinţiei-voastre; dar de aicea, din această nelegiuită abatere, mânăstirea noastră s-a
folosit, căci în loc să ia pe un boloboc de vin cât este preţul zilei, a agonisit îndoit şi întreit. Cu
acest prisos am îmbunătăţit hrana bieţilor părinţi, am dres ce era mai fără aşteptare şi am mai pus
şi la păstrare.
Că deşi monahului îi scrie să nu îngrămădească averi pe pământ, cu stareţul însă este
altceva, căci el are datoria să se îngrijească şi de-ale zilei de mâine, aşa cum un tată bun se
îngrijeşte pentru casa şi pentru copiii săi.
Şi apoi, preasfinţite stăpâne, părintele Calist, chelarul nostru, a avut poruncă straşnică să
nu vândă decât numai la musaf irii mai de omenie; să se ferească de beţivi şi de nevolnici. Aşa
încât, folos am avut cum am pomenit mai sus, iar gâlceavă s-ă întâmplat numai o dată sau de
două ori, când şi musafirii socotiţi mai de omenie s-au cam trecut cu firea şi cu lăcomia. Dar
acuma, de când am primit porunca sfintei episcopii şi am luat cunoştinţă de poprirea canoanelor,
am pus lege să nu se mai dea băutură cu bani nici unui mirean, afară de unele autorităţi care pot
să facă un rău mânăstirii fără să le pese de cuvântul preasfinţiei-voastre sau de glăsuirea
canoanelor.
Iar cât priveşte întrebarea mai de la urmă, cu smerenie facem ştiut cum că mai avem
pentru vânzare două zăcători, în care să tot fie până la o mie de deca la un loc; şi mai avem încă

Page 64

patrusprezece boloboace în care să fi mai rămas, după pritoc, tot până la o mie de deca şi tot la un
loc…'e
— Iacă o dată!
Părintele Nicon mai dete încă o citire raportului pe care îl ticluise cu multă trudă, după
indicaţiile şefului şi cu ajutorul ieromonahului Climent, bibliotecarul. Apoi, preacuviosul stareţ,
încredinţat că tonul e potrivit pentru un episcop nou, care îşi închipuie că se poate face caz de
canoane pentru toate fleacurile, şi că nu mai are nimic de adăugat, îşi netezi barba-i scurtă şi
creaţă şi-l iscăli apăsat şi surâzând. După ce-şi privi de la distanţă şi cu oarecare mândrie
semnătura, porunci să vie chelarul.
— Cum îţi merg afacerile, părinte Calist?
— Bine… cu ajutorul lui Dumnezeu.
— Dă-i nainte!.
La foarte puţină vreme după ce expediase răspunsul cerut de cel mai mare, tocmai când
era mai sigur că chiriarhul1 şi cu sfetnicii săi se vor fi convins de nedreptatea pe care ar face-o
mânăstirii, lipsind-o de un venit aşa de mare, numai de dragul cutărui canon, stareţul primi un
răvaş de la cuviosul Filaret, economul episcopiei, şi totodată iscoada sa pe lângă cei în drept, cu
următorul cuprins i „PREACUVIOASE ŞI PREACINSTITE PĂRINTE STAREŢ, Despre
păduche se spune că, atunci când se satură de sângele cui îl are, iese pe frunte iar despre şarpe că,
atunci când i se urăşte cu viaţa, îşi scoate capul îa drum; iar despre om că, atunci când se
1 Conducător al unei mitropolii sau patriarhi! arhiereu în funcţie, v tfiBumflă de bine,
face şi el câte-o prostie de se mira singur. Preacuvioşia-voastră, după cât ştiu şi după cum înşivă
mi-aţi mărturisit adesea, huzureaţi acolo ca în sânul lui Avrciam. Nici cei mari nu vă apăsau, nici
de cei mici nu vă poticneaţi. Dar Diavolul, carele are de obicei să-şi vâre codiţa mai ales unde
vede că domneşte pacea şi unde Duhul Sfânt pluteşte mai aproape de oameni, v-a pus la cale să
deschideţi cârciumă în mijlocul sfintei mânăstiri, ca şi când nu ajungeau câte sunt prin sate şi prin
târguri. El, încornoratul, trebuie să dănţuiască acum de bucuria izbânzii, iar preacuvioşia-voastră
vă veţi.fi zgâind ochii şi vă veţi fi frecând mâinile la vederea banilor – ar de-i-ar focul ' – tuaţi de
la taraba lui Scaraoschi. Dar preasfinţitul meu şi al vostru stăpân, de când a primii raportul, pe
care i l-aţi trimes, nu-şi mai găseşte astâmpăr şi pacc. Că până aci îi era grijă mare de canoane să
nu se calce, dar acuma se parc că alte pricini îi turbură sufletul… Ci pentru asta eu nu pot să scriu
pe hârtie; însă preacuvioşiavoasiră veţi afla chiar pe ziua de mâine ce sabie v-aţi atârnat singur
deasupra capului.. Eu mimai atâta pot să vă spui: că pedeapsă cumplită vă aşteaptă, Care
pedeapsă nu se cheamă nici surghiun. Nici dare de argint, nici mazilire, ci cu totul altfel. Un
arhiereu are dreptul să osândească. – şi după canoane şi după legile mireneşti, dar şi după buna.
Lui chibzuinţă. Că pentru aceasta i s-a dai puterea sfinţilor doisprezece apostoli, iar Duhul Sfânt
atârnă peste capul preasfinţiei-sale cum atârnă deasupra apelor în ziua de Bobotează…
Pregătiţi-vă dar şi aveţi curaj să suferiţi mucenici; dar faceţi-vă şi un pic de nădejde în
suflet, căci Dracul, care ţine afacerea aceasta şi cu mâinile.
Şi cu picioarele, va găsi tot el un mijloc să vă uşu-
— Cum petrec cslugării XO. Lreze năduful – şi… poate şi altceva. Totuşi nu vă bizuiţi
numai pe milostivirea lui, ci, lăsând lenevirea la o parte, faceţi la noapte şi câteva închinăciuni –
metanii ştiu că nu vă sumeteţi – căci s-ar putea întâmpla să se amestece şi Dumnezeu; şi atunci
lucrurile se mai pot îndrepta…
CU SMERITA metanie, FILARET PĂCĂTOSUL”
Preacuviosul Pangratie citi scrisoarea fără să-i prindă întocmai înţelesul. Apoi îşi şterse
năduşeala care se pornise din tâmple, şi iar o mai citi.

Page 125

circ, de concerte, de lăutari. Natura, însă, care nu recunoaşte şi deci nu respectă decât legile ei,
cată să şi le impună în palate ca şi în bordeie, monahilor ca şi laicilor. Strâns în cleştele
canoanelor eterne, înaltul-prelat-arhiereu, episcop, mitropolit, cardinal – luptă pe două fronturi:
cu legile lui Dumnezeu şi cu ale celor şapte sinoade egumenice.
Dar fiindcă a vieţii corabie trebuie ancorată până la urmă, unii îşi caută liman într-o
activitate. Pastorală intensă, alţii, prea puţini, încearcă să se pasioneze de probleme cărturăreşti,
minus literatura, articol cu totul interzis.
Filaret, neavând înclinări native pentru savantlâc, şi-a îndepărtat corabia spre ţărmul mai
Ia îndemână al activităţii pe teren. Cum însă munca în ogorul lui Christos, după ce ai căpătat
supremele galoane, nu mai dă satisfacţii decât, poate, pe cealaltă lume, a consimţit
înaltpreasfinţia-sa, după ce trecuse pragul bătrâneţii, să facă omului dintrânsul concesii mai mari.
Dar cum beţia e un reconfortant amăgitor şi duce la ruina fizică, iar femeia, după ce ai trecut de-o
anumită vârstă, interesează mai mult ca document istoric decât ca un obiect de plăcere şi de
uitare, s-a împrietenit repede şi definitiv cu banul. L-a adunat prin toate mijloacele ce-i stau la
îndemână şi a făcut din el un scop şi un idol. Îl priveşte, îl pipăie, îl mângâie cu gesturi şi cu
vorbe de dragoste, şi uită, în intimitatea lui strălucitoare şi muzicală, tot ceea ce i-au interzis
canoanele şi tradiţia.
Are înaltpreasfinţia-sa şi momente când îşi dă seama că întreaga-i viaţă i se desfăşoară în
funcţie de ban şi că nu-i posibil unui arhiereu să slujească totodată lui Dumnezeu şi lui Mamon,
dar ce poate să facă împotriva acestei patimi teribile, care l-a acaparat cu gheare fascinante, de
aur şi de argint? Ca să te descotoroseşti de-o pasiune, trebuie să pui ceva în locul ei; şi Filaret n-
are ce pune. Golul făcut l-ar distruge ca pe eroii basmelor, a căror viaţă şi putere pulsează din
coadă, din chică sau din buzdugan. Îl păstrează pe Acachie în preajmă-i, ca să aibă mereu prezent
şi reversul medaliei. Şi-i permite îndrăzneli, ca astfel să poată suporta mai uşor pe cele ale presei-
revolver, precum şi reproşurile pe care însuşi şi le face în rarele clipe când îl scârbeşte viţelul, de
aur.
O scurtă raită dădu şi astă-seară prin trecutu-i hărţuit – mai întâi de sărăcie şi apoi de
pravili care mai de care mai îngrăaitoare şi mai potrivnice naturii omeneşti. Ca la urmă să regrete
că a fost prea aspru cu socrul şi cu ginerele, că n-a dat pentru maica Serafima cu toată inima şi că
n-a ajutat pe tânărul şi studiosul teolog. Nu era.
Prea târziu ca să-şi repare această ultimă greşeală „dar… găsi că n-are niciun. Rost să mai
revină; asupra faptelor consumate..
Se revoltă şi de data aceasta împotriva celot' ce-l şantajează, vânzându-i sărutări de mâini,
şi acestea numai verbale, dar nici asupra acestui capitol nu insistă mai mult. S-au dus, s-au dus!
Şi… se vor mai duce şi alţii. Căci aşa este viaţa.
— Dar cine n-are slăbiciuni şi păcate? se burzului, ca o supremă consolare,
înaltpreasfinţia-sa. Şi când nu s-au găsit pe acest pământ oameni răi, care să tragă foloase din
slăbiciunile şi din păcatele altora?
A sunat pendula de zece ori. Aşadar e timpul să se aşeze în pat şi să ia cunoştinţă de
noutăţile ziarelor. Îşi puse un halat de aţică, mai cercetă ferestrele şi zăvoarele de pe la uşi, apoi
se trânti îa pat cu Adevărul şi cu Avântul. Din primul ia cunoştinţă de cele politiceşti, iar al doilea
îl pune în curent cu păcatele altor arhierei, amintindu-i când şi când şi. Pe ale înaltpreasfinţiei-
sale.
Exact la această oră, cuviosul părinte Acachie face mătănii şi se roagă pentru amândoi:
— Bumnezeule cel veşnic, cela ce m-ai învrednicit a ajunge până în ceasul de acum, iartă-
mi păcatele pe care le-am săvârşit în ziua ce s-a dus şi-mi ajută să trec şi somnul nopţii în pace.

Similer Documents